Ora 6.30. Cântă cocoşul, cam isteric, dacă mă întrebi pe mine, şi primele raze de soare îmi gâdilă faţa. Imediat mă ridic şi deja îmi lasă gura apă cu gândul la cafeaua aburindă pe care va trebui să mi-o fac singură. Nu-i bai! Pun apa la fiert şi urez bună dimineaţa câinilor care se gudură fericiţi pe lângă mine. Sunt incredibili în sinceritatea lor – parcă nu m-au mai văzut de o lună!
Deja e răcoare bine dimineaţa, am halatul pufos pe mine şi papuci serioşi în picioare.
Trec agale pe lângă smochin, verific cu conştiinciozitate dacă s-a copt vreo smochina de ieri până azi -hihi! – număr bobocii de trandafir căţărător şi culeg perele coapte răsfirate pe sub pom.
Cafeaua e gata. Are o spumă plăcută deasupra -semn de bani! O sorb fericită legănându-mă in balansoar şi minunându-mă încă o dată de cât de simplă poate fi bucuria unui om. De ce oare uităm să ne bucurăm de fiecare clipă ce ne e dat să o trăim?
Îmi propun zilnic să mulţumesc Providenţei pentru tot ce mi-a dat, să fiu mai bună azi,decât eram ieri, să trăiesc mai plin azi, decât am făcut-o ieri. Nu în fiecare zi reuşesc, nu în fiecare zi fac toate astea… Mă las distrasă de lucruri mărunte şi, la sfârşitul zilei, îmi pare rău şi promit din nou că mâine voi fi mai bună decât azi şi tot mâine voi trăi mai plin decât am făcut-o azi…