Eram destul de tânără când am început să beau cafea, prin primii ani de liceu. Îmi amintesc însă că a sorbi din licoarea magică a fost o plăcere vinovată a mea încă de când eram foarte mică. Înmuiam cu nesaţ degetul în ceşcuţa bunicii, care, de două-trei ori pe zi, avea ritualul ei: picior peste picior aşezată în fotoliu, cu spatele drept şi alură de mare doamnă, îşi bea cu poftă cafeluţa. De multe ori ne servea şi pe noi, copiii, cu câte un deget de cafea îndoită cu lapte, just for fun. Mă simţeam aşa de bine, de răsfaţată şi de fericită atunci, încât probabil că din acest motiv tratez acest obicei şi acum, 30 de ani mai târziu, ca pe un răsfăţ şi un motiv de primă bucurie în cursul unei noi zile.
Ştiu că părerile sunt împărţite referitor la consumul de cafea. Ba chiar mi-au rămas în minte cuvintele unui nebăutor înrăit – „cum să bag cu bună ştiinţă un lichid aşa negru şi urât în corpul meu? „. Nu ştiu ce poate fi urât la o ceaşcă de cafea aburindă cu perluţe spumoase pe deasupra, dar eu ştiu sigur că n-aş putea renunţa la plăcerea asta cu niciun preţ!